Un călugăr care nu cunoaște notele muzicale, face o adevărată simfonie cu clopotele de la Sihla! – VIDEO

Părintele Lavrentie, călugăr la Mănăstirea Sihla, își trăiește vocația de paraclisier într-un mod cu totul special, transformând simpla trimitere la clopote într-o adevărată simfonie divină.

Originar din București, părintele a renunțat la provocările și perspectivele capitalei pentru a-și dedica viața mănăstirii, unde a găsit o altă formă de exprimare a pasiunii sale pentru muzică.

Publicitate

Încă din copilărie, Părintele Lavrentie a simțit atracția pentru muzică, fiind impresionat de pianiștii din emisiunile TV culturale din perioada comunistă. Cu o imaginație vie, își închipuia că el este acolo, pe scenă, făcându-i mândri pe cei din fața televizorului. Astfel, a început să se contureze pasiunea sa pentru muzică și, ulterior, pentru clopote.

Însă, la scurtă vreme de la „invenția din clopotniță”, după cum o cunoșteau aproape toți viețuitorii de la Balaciu, Dumnezeu a rânduit ca părintele Lavrentie să ajungă la Mănăstirea Petru Vodă.

A fost felul Lui de a-l purta, ca în turneu, într-o altă parte a țării, așa cum marii muzicieni colindă țări și continente de la un capăt la celălalt, ca să împărtășească și altora parte din priceperea lor. Așa a și făcut.

Cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, a „implementat” sistemul pianului în clopotnița de la Petru Vodă, apoi la maicile de la Paltin. Nu fără eșecuri, nu fără dezamăgiri și piedici. Dar, în cele din urmă, a reușit.

„Înainte să fac pianul la Paltin, era clopotnița plină de sfori. Într-o zi, au venit maicile să vadă ce fac eu, de fapt, de se aud clopotele atât de frumos. Și m-au văzut dansând ca Pinocchio din povestea noastră veche.

Așa că, mi-au zis să găsesc un sistem mai ușor, că ele nu puteau face asta. Clopotele aveau limbi mari și era destul de greu să le tragi pe toate de sfoară. Și așa m-am gândit să fac un soi de pian aerian.

Am avut noroc că era clopotnița din lemn și așa, găurind toate bârnele, am dus fiecare limbă într-un loc. Eu mă băgam la mijloc și, lăsându-l pe Pinocchio, eram ca o pasăre acum, dând din mâini ca din aripi.

Măicuțele au vrut și ele să învețe, apoi un părinte care avea grijă de părintele Iustin mi-a propus să cumpărăm trei clopoței care să sune ca un fel de ison. Și așa, încet-încet, după multe încercări și după ce am schimbat vreo șapte sau opt tipuri de sfori, până am găsit-o pe cea potrivită, am reușit să le punem în ordine.

Apoi, cu rânduiala Domnului, am ajuns la Lavra Poceaev. Și ce s-a întâmplat acolo a fost ca o minune pentru mine. La toate slujbele, dimineața, la vecernie și la slujba de noapte, eu căutam să fiu mereu la ușa clopotniței și să-l aștept pe părintele paraclisier.

Voiam să văd cum face el, pentru că i-am spus că sunt pasionat și am legat și eu clopotele ca într-un fel de pian. Am făcut eu pe viteazul dar, când am văzut sistemul de cântare, mi s-a făcut inima cât un purice. Și așa am reușit să învăț mai bine întregul sistem”.

Însă, după Balaciu și Petru Vodă, după Paltin și Lavra Poceaev, modul în care a ajuns părintele Lavrentie să lege în armonie clopotele de la Mănăstirea Sihla este unul cu adevărat aparte.

În Ortodoxie, așa cum știm, providența este cea care depășește coincidența. Și poate că n-a fost deloc întâmplător faptul că, venind din munții Neamțului ca la un fel de „curs de specializare” în marea lavră ucraineană, Sfânta Teodora, ea însăși odihnindu-se de atâta vreme în catacombele de la Pecerska, a lucrat în așa fel încât, la întoarcere, să ducă părintele armonia clopotelor și în obștea rugătoare de lângă peștera ei.

Ca într-un vis care a devenit realitate. O realitate simțită, trăită și pusă în lucrare.

„Am visat într-o noapte că eram în clopotnița mănăstirii cu un părinte de aici, pe care îl cunoșteam. Și vorbeam cu el despre clopote și-l rugam să-mi aducă niște funii ca să leg clopotele și să facem un sistem mai armonios.

Mai venise și un alt părinte, care a început să mă întrebe de ce vreau eu să schimb și să le leg așa, într-un mod inedit”, povestește părintele Lavrentie. Și s-a gândit că nu e potrivit să meargă într-o altă mănăstire doar așa, în urma unui vis care ar fi putut fi înșelare din partea celui rău. Însă visul s-a repetat și în cea de-a doua noapte, aproape la indigo.

Și s-a gândit părintele că, dacă îndemnul din vis apare și a treia oară, după duhul Patericului, înseamnă că planul e de la Dumnezeu. A treia noapte – același vis. Se făcea că părintele era la o procesiune și privea din clopotniță cum credincioșii, cu lumânări în mâini, se îndreaptă către peștera Sfintei Teodora. Și a cerut binecuvântare de la duhovnic să vină la Sihla:

Cu o misiune deosebită, părintele a implementat un sistem inedit de legare a sforilor la clopote, creând astfel o adevărată simfonie la fiecare sunet emis. Inspirat inițial de pasiunea sa pentru pian, Părintele Lavrentie a dezvoltat un mod unic de a trage clopotele, imitând un fel de dans al mâinilor, asemenea unui pianist în fața claviaturii.

Melodiile compuse de părintele Lavrentie sunt expresia sa artistică, inspirată adesea de ciripitul păsărelelor din jur. Cu o gamă variată de compoziții, de la cele vesele pentru primirea unui ierarh, până la cele domoale pentru vecernie, părintele Lavrentie aduce o notă distinctivă și plină de trăire în universul muzical al mănăstirilor.

În ciuda eforturilor și a oboselii implicate în ascultarea la clopotniță, părintele Lavrentie consideră că această misiune este esențială, reprezentând vocea Domnului care cheamă oamenii la rugăciune. El își dorește ca această formă de artă să fie preluată de către ceilalți părinți și maici, contribuind astfel la înfrumusețarea slujbelor și la aducerea unei stări de liniște și rugăciune în mănăstiri.

Într-o lume agitată, Părintele Lavrentie oferă o lecție de smerenie și liniște, arătând că, în ciuda provocărilor, găsirea timpului pentru a ne aduna în liniște, a căuta și a găsi vocea interioară, poate aduce pacea și armonia atât de necesare în viața noastră.

Liniștea din poiana Sihlei devine astfel o pregustare a paradisului, iar simfonia clopotelor, sub îndrumarea delicată a părintelui Lavrentie, devine o rugăciune în acorduri divine, chemând sufletele la contemplare și introspecție.

Publicitate